Gradina minunata

A fost odata, ca-n povesti, intr-un taram imparatesc si fermecat, o gradina preafrumoasa. Imparatul chemase un gradinar iscusit si plin de maiestrie in cultivarea florilor de tot felul si-i daduse in grija acest pamant, cu porunca sa adune aici din toata lumea toate felurile de flori care exista: mari si mici, de munte, de campie si de padure, raritati si flori obisnuite care iti incanta privirea zi de zi.

Asa s-a facut ca in aceasta gradina gaseai crini imperiali si trandafiri maiestuosi, papadii diafane si maci dragastosi, ghiocei plapanzi si bujori dolofani, crizanteme colorate si margaritare-nlacrimate, brebenei insoriti si albastrele vesele, garoafe si narcise, flori de colt rarisime si orhidee nobile, lalele faloase si gladiole suple, frezii delicate si irisi seriosi, panselute delicate, levantica, rozmarin, si musetel, tot ceea ce stiai ca este si ceea ce cu gandul nu gandeai ca poate fi, intr-o magie de miresme tamaduitoare si culori care imbata simturile si desfata ochii. Si toate cresteau si infloreau indestulate de pamantul roditor, luminate de razele soarelui stralucitor, racorite de izvoare line susurand si mangaiate de adieri blande de vant.

Intr-un colt din acesta gradina maiastra, printre alte minunate flori inmiresmate, se afla un cuib cu doua flori: o floare de narcis si o garofita. Traiau impreuna si se bucurau una pe cealalta si aduceau bucurie gradinarului si tuturor celor care le priveau.

Pana intr-o zi, cand spiridusul cel rautacios si invidios pe armonia din gradina, sopti provocator florii de narcis:

– Oare tu nu vezi, ca desi esti mai sensibil si mai pur prin albul tau imaculat, toti se opresc sa admire garofita cea dantelata si intunecata? Ca zic ei ca-i mai pictata si mai catifelata? Pe tine cine te apreciaza?

Iar narcisul a primit momeala si-a-nceput sa fie ros de mandrie si de nemultumire… Si-nchipuindu-si el ca daca loveste cu vorbe grele garofita si isi inalta el petalele, va fi mai bine vazut, chiar daca doar de sine-insusi, ii zice tot mereu garoafei:

– Zbarcito! Te-ai infoiat aici pe locul meu, sa imi iei spatiul si toata lauda ce mi se cuvine mie! Te-mpestritezi toata ziua, te parfumezi si-ademenesti vizitatorii, te faci rotunda si te unduiesti ca sa lingusesti pe cine trece! Nu te mai colora atat! Si netezeste-ti petalele! N-am loc de tine!

Si tot asa cat este ziua… Cartind mereu in floarea lui, narcisul alb se adumbreste, zveltetea lui se indoieste si nemultumirea lui tot creste… Iar garofita saracuta se face tot mai stransa, mai ascunsa, stralucirea ii paleste si catifeaua-i se aspreste…

Gradinarul vede si se intristeaza; a mai patit el asta, nu-i prima oara… Si tot il doare si acum… Dar are leac: cu mainile lui iscusite, ia florile incet si le separa. Floarea de narcis o aseaza-ntre alte flori asemeni ei, cu grija, mai la margine, sa vada bine langa ea cum se inalta mai semeata o gladiola sugubeata. Iar gladiola-si rade-n frunza si-l tachineaza iar si iar, ca-i mic la stat si cam sarac si palid rau! S-a intors deci roata! Insa vecinele narcise se-aduna toate la un loc si-i dau incredere sa-ndure sicanele ce-i vin ad-hoc. A priceput narcisul, mai cu greu, ca vine vremea sa primeasca ce-a dat la randul lui, mereu.

Iar garofita? Incotro? Sunt multe locuri pentru ea… Ar fi un loc in rondul mare intre alte garoafe increzatoare in terapia de culoare… Sau mai la vale, lang-albatrelele micute… sau cu brandusele dragute… ori intre viorele, tot movalii si ele… si cum statea si se gandea ingrijitorul gradinar, aude tainic ce mai spune regina-albina catre albine. Si-atunci cu dibacia sa, facu s-auda si garoafa, ca toate florile-s perfecte, asa-s facute, sa reverse fiecare din bunatatea de nectar ce-o are si daca s-ar deschide larg, neinfricate, mereu cu drag, atunci intreaga lume din gradina ar radia de implinire si toate-n jur ar fi senine si pline de iubire!