Toti cersim ceva…

Intuneric. Curtea bisericii e plina dupa ce oamenii ies de la slujba de duminica seara. Printre ei cativa cersetori. Unii cersesc bani: „Imi dai si mie un leu?” Ii deosebesti imediat dupa imbracaminte si port. Cum se misca, cum privesc…

Altii cersesc altceva. Nici nu ii observi. Nu au mai nimic deosebit. Doar daca te uiti atent la ei descoperi ca si ei cauta ceva. Cersesc afectiune, cersesc o privire blanda, cersesc pace sufleteasca. Si n-o primesc pentru ca cersesc in sufletul lor, fara vorbe si fara mana intinsa. Sunt singuri, ceva mai retrasi. Unii au ochii pierduti in neant, altii ii au umezi de lacrimi. Raman mult timp in curtea bisericii pana pleaca aproape toata lumea. Si tot spera ca de undeva din acea multime de oameni o sa primeasca o mangaiere, o vorba buna, o intrebare macar… Dar oamenii pleaca incet, incet… fiecare cu treburile si grijile lui. Nimeni nu are timp de altii. Si intr-un final daramati sufleteste pleaca si ei cu pasi grei si mici si nu le ramane decat sa se multumeasca cu acea mutenie primita de la Dumnezeu.

Incercati sa ii gasiti pe acesti din urma cersetori si oferiti-le macar o vorba calda. Nu va costa mai nimic – doar putin din pretiosul vostru timp – dar recompensa este pe masura.

Anunțuri

Cum am ajuns cine sunt? Si cui sa multumesc?

Am fost copil sarman, am crescut fara tata de la 6 ani, am avut ani buni in care aproape ca faceam foamea. Dulciuri? Poate in vise! Strangeam toti banutii pe care ii gaseam pe jos ca sa imi cumpar si eu o guma Turbo. Alocatia? N-am vazut-o niciodata. Aia era venit in casa pentru mancare.

In ultimii ani de gimnaziu am avut o singura pereche de pantaloni si aia roz si luati de la second-hand. Cand ma gandesc nici nu imi vine sa cred… Cat de rusine imi era si cat de prost ma simteam! Fete? Pai cu ce mai oameni buni? Nici haine pe mine nu aveam dar bani de un suc…

Minge? Telefon? Bicicleta? Calculator? Masina? Casa? Sa mananc ce imi pofteste inima? Sa pot sa imi cumpar orice as putea zice acum… Nici in vise nu am sperat. Este o diferenta colosala! Nu ma intelegeti gresit! Nu am palate sau masini de lux. Nici nu imi doresc. Dar am atat de multe! De multe ori stau si ma intreb ce am facut atat de special ca sa o duc atat de bine acum… Si raspunsul cred ca este: am invatat carte si am muncit mult.

Totusi exista o persoana speciala din punctul meu de vedere: doamna profesoara de romana din gimnaziu. Cred ca datorita ei s-a invartit roata si a inceput sa se schimbe totul. A venit la clasa cu o carte de comentarii galbena pe care aproape ca ne-a bagat-o pe gat. Era pentru examenul de capacitate (la matematica niciodata nu am avut probleme; cu literele nu ma prea impacam). N-am avut bani sa o cumpar asa ca a trebuit sa ii spun rusinat ca nu am bani sa o cumpar. A doua zi a venit si mi-a zis ca a vorbit cu mama si ca i-a dat banii. Evident ca m-a mintit. De fapt mi-o facuse cadou. Insa mama nu a acceptat asa ca s-a facut bani si a platit-o. Daca nu as fi avut acea carte probabil ca nu as fi intrat la liceu la specializarea la care am vrut si totul ar fi fost altfel…

Ea a stiut ca imi trebuie si cumva m-a obligat sa o iau. Asadar multumesc doamna B.

Oameni speciali sau… Oameni speciali?

Am stat 7 ani prin facultate. Ca orice student trebuia sa mergi destul de des pe la secretariat: adeverinte, cereri etc. Totusi erau cateva grupe pe specializari in an deci undeva la cateva sute de studenti noi veneau in fiecare an. Ca secretar probabil ca pe unele persoane le tii minte vizual si destul de putine dupa nume. Sunt speciale astfel de persoane? Au ele o memorie mai aparte?

Mergeam zilele trecute (am terminat facultatea acum 7 ani) prin supermarket la cumparaturi si dau nas in nas cu una dintre secretarele de la acea vreme. Eu bineinteles:

„Sarut-mainile!”

La care ea imi raspunde:

„Buna T.”

Poftim? Adica doamna secretara m-a salutat folosind numele mic dupa atatia ani? Cum se poate sa imi tina minte numele cand in atatia ani au trecut mii de studenti pe la secretariat? Trebuie sa aiba o memorie speciala! Sau a vazut ea ceva special la mine de m-a tinut minte? Oricum ar fi a fost o surpriza tare placuta.

Barbati si Femei

Men Are from Mars, Women Are from Venus spune cam tot. Suntem total diferiti. Acum daca ar fi sa ma concentrez pe ce vad in jur – mai exact cultura si educatia romaneasca – as sumariza astfel: barbatii sunt niste „prosti” si femeile niste „hoate”. 🙂 Stand de vorba cu o colega eu i-am facut pe barbati „prosti” iar ea le-a facut pe femei „hoate”. Deci fiecare sex in parte si-a adjudecat descrierea caracteristica „speciei”. Sper sa nu supar si sa nu jignesc pe nimeni… Daca sunt totusi persoane care se simt atacate le rog sa priveasca mai atent in jur si o sa vada ca asta e regula. E adevarat ca mai sunt exceptii… dar putine.

Barbatii

Cei care constientizeaza acest lucru si mai mult il si accepta au posibilitatea sa se indrepte (adica sa devina mai buni). Mai exact barbatii care accepta ca sunt „prosti” de fapt accepta ideea ca o femeie daca vrea cu adevarat poate sa faca orice din acel barbat. Poate sa fie el oricat de dur, oricat de „barbat” si tot ajunge sa ii ciuguleasca din palma daca ea isi propune asta! Barbatii adevarati sunt ei care se impaca cu aceasta idee.

Femeile

De cealalta parte, femeile, sunt „hoate” pentru ca tot timpul ele cauta sa controleze barbatul ca pe o marioneta, ca pe un… „prost”. 🙂 Si pentru asta folosesc tot felul de tertipuri: stari de lesin, crize de gelozie, mofturi, nemultumiri… Acestea sunt mijloace de manipulare voite. Acum… ele sunt si fiinte foarte sensibile, delicate, au nevoie de atentie, tandrete, cadouri, sa se simta speciale. Nu primesc ce doresc? Pai incepe nebunia: scene de teatru, certuri, suparari. Culmea este ca acestea din urma nu mai sunt voite. Nici macar nu realizeaza ca fac aceste nebunii! Femeile adevarate sunt cele care renunta la aceste drame si devin constinente ca fac furtuni in pahare cu apa. Continuă lectura

Mizerie

Am fost plecat pe afara cateva zile si mai exact in Dubai. La intoarcere in tara am fost izbit de o mizerie de nedescris… Intr-un fel senzatia de mizerie din Romania o inteleg totusi… Aici ploua, ninge, se pateaza si mucegaiesc zidurile, crapa asfaltul de la antiderapande si inghet, cresc buruieni peste tot caci aici ploua destul si nu este desert. DAR… exista gunoaie, oamenii isi bat joc de lucruri. Aici nu mai exista comparatie caci nu mai tine de clima. Tine de civilizatie. Oare cand o sa incepem sa pastram si noi curatenia, sa reciclam sa fim si noi civilizati?

Primul zbor cu avionul

Vreo 5 ore… destul de incomod.

Senzatii maxime pentru prima calatorie cu avionul: decolare in forta, usoare trepidatii, urechi infundate, senzatie de ameteala… dar toate aceste lucruri merita pentru privelistea pe care o ai din avion. Am vazut sate, ape, munti si nori in diverse modele – pe lumina, la apus si in timpul noptii. Orasele luminate pareau niste panze uriase de paianjen, pline de roua, in care se reflecta o lumina galbena ca de lumanare.

Aterizarea a fost destul de lina si totusi a fost rasplatita cu un cor de aplauze. Nu prea inteleg de ce…